Spunem cuvinte pe pilot automat, ca roboții, acțiunea X necesită cuvintele Y.
Cred că provocarea generației noastre este să învețe exprimarea dincolo de stereotipuri.
E greu să oprești ritmul comunicării pentru a formula ceea ce vrei de fapt să transmiți, nu ceea ce au sădit în tine generații de stereotipii.
Un copil liniștit intră în cameră, el e observat de alți părinți ce imediat i se adresează propriului copil “uite X ce cuminte e, nu ca tine.” Tot timpul copilul altuia e mai bun decât propriul copil. Cred ca niciodată nu am auzit un părinte să îi mulțumească propriului copil pentru efortul pe care îl face pentru a-și stăpâni curiozitatea chiar și 1 minut. E al naibi de greu să ai autocontrol? De câte ori ai încercat să te lași de fumat, de înjurat, de mâncat junk food?
Un copil vine să admire jucăriile altuia sau să ia, parintele de obicei sare “dă-i și lui”
Părinte, te-ai oprit vreodată să te întrebi care e scopul, să vezi dacă funcționează. De ce vrei să împartă? De ce vrei să fie cuminte? E cu adevărat ceea ce îți dorești sau ceea ce îți dorești când spui ca el să stea cuminte e “vreau să stau liniștit în pat, să nu fiu în alertă”?
Ce vrei să înțeleagă de fapt din a împărți?
Tu de ce împarți? Și cel mai important te vede când împarți la modul real? La modul vizibil? Cu TE ROG IA DIN BĂUTURA MEA ÎMI FACE PLĂCERE SĂ ÎMPART CU TINE?
Dacă mama ta te-ar certa pentru că fumezi, te-ai lăsa din momentul acela de fumat pentru totdeauna? Mama ta te ceartă iar scopul ei e ca tu să te lași de fumat dar nimeni niciodată nu te poate obliga ca tu să faci ceea ce nu vrei. Când ea te ceartă tu intri în stare de alertă și tot ceea ce vrei e să fugi, să scapi nici nu mai conteaza de ce te ceartă și ce zice, doar te ceartă, vrea să te modifice iar ție îți face plăcere să fumezi chiar dacă pe termen lung e dăunător. Ea vrea să aibă dreptate, să te controleze, să te facă după standardele ei, ea poate avea putere asupra ta dar în absența ei tu vei fuma nestingherit iar ceea ce tu ca părinte vrei e ca al tău prunc să aibă sădită în suflet valoarea sănătății și respectul față de ea iar asta nu se obține cu ceartă și pedeapsă ci se picură cu răbdare, acceptare, iubire și respect.
Copilul cooperează întotdeauna cu tine dar nu neapărat cu parte din tine pe care vrei să o arăți lumii. Dispui tu de atâta generozitate de câtă vrei ca pruncul tău să dea dovadă afară? Câte acte de caritate ai făcut în ultimul timp? Donezi la fiecare salariu chiar și 10 lei unei cauze?
Dai din mâncarea ta altora atât de des pe cât îți rogi copilul să o facă?
Jucăriile de adult (telefon, mașini, gageturi, cărți) le împarți cum apare un alt adult în peisaj?
Cred că nici noi nu ne înțelegem valorile.
Cred că educăm fără scop, cred că educația se face cu o planificare iar noi predăm prin reacții. Copilul face X iar părintele reacționează cum îi vine atunci. Azi așa, mâine altfel.
Cred că avem cerințe ce nu stau în picioare, n-au logică.
Cred că e timpul să ne revizuim ceea ce vrem cu adevărat să sădim în sufletul copiilor noștri, pentru a nu fi surprinși peste ani.
Cred că e timpul să învățăm să ne exprimăm adevăratele valori.
Cred că e timpul să comnunicăm la modul real.
Cu iubire,
B.E.
